De remarcat faptul că aici intră Dunărea în România și că prima cale ferată de pe teritoriul României a fost construită între Baziaș și Oravița.
Mănăstirea Baziaş cu biserica ei ce poartă hramul Înălţării Domnului, a fost considerată din totdeauna cea mai mare sfinţenie a sârbilor ortodocşi din Clisura Dunării. Acest fapt se datorează tradiţiei acestor locuri care leagă numele mănăstirii şi al înfiinţării ei de numele primului arhiepiscop al sârbilor Sf. Sava Nemanici, despre care se spune că s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni dezlănţuite de vântul Coşava. Nemaiputând înainta, Sfântul s-ar fi adresat vântului cu cuvintele "Baş ziaş" de aici rămânând numele aşezării şi al mănăstirii.
În timp ce tradiţia şi unii istorici leagă întemeierea mănăstirii de numele Sf. Sava care a ridicat-o în anul 1225, ceilalţi istorici fixează întemeierea mănăstirii de secolul XIV-XV fără a exclude posibilitatea de a fi mai veche de această datare.
Din rândul istoricilor care încadrează cronologic întemeierea mănăstirii în secolele XIV-XV, fără a exclude posibilitatea că întemeierea acestui centru monastic ar putea fi mai veche de această datare amintim poziţia profesorului dr. Mircea Păcurariu de la Institutul Teologic din Sibiu, care, în cunoscutul său tratat "Istoria Bisericii Ortodoxe Române" vol. I, Bucureşti 1980, pagina 314, referindu-se la mănăstirile bănăţene, scrie următoarele: "Alte câteva mănăstiri ortodoxe erau situate pe Dunăre datând din secolele XIV-XV fiind poate chiar mai vechi: Voiloviţa şi Cubin (azi Iugoslavia), Zlatiţa, Cusici, Baziaş, Ogradena Veche sau Mracunea (lângă Cazane). Cele mai multe au fost distruse în timpul deselor incursiuni turceşti mai ales în anul 1552 când Banatul a fost ocupat de turci, fiind refăcute apoi în secolul al XVIII-lea în urma încetărilor dominaţiei lor".
Într-o lucrare mai veche, cea a arhimandritului mănăstirii Mesici, Vichentie Liuştina, tipărită la Buda în anul 1798, atunci când sunt amintite mănăstirile Cusici şi Baziaş este consemnată următoarea afirmaţie: "... mănăstirea Cusici şi mănăstirea Baziaş sunt de aceaşi vechime ridicate de despoţii sârbi..."
Această idee că mănăstirile Baziaş, Zlatiţa şi Cusici au fost ridicate de despoţii sârbi este acceptată fără rezerve de cea mai mare parte a istoricilor moderni.
Din rândul acestor istorici cei mai mulţi îl invocă în calitate de ctitor a celor trei mănăstiri pe energicul despot sârb Iovan Brancovici (1462-1502) fiul despotului Stefan (1420-1476) care, pe lângă calităţile sale militare de excepţie, era recunoscut şi după credinţa sa în Dumnezeu, ceea ce a făcut ca tradiţia populară să-i atribuie calitatea de ctitor a mai multor mănăstiri din Ungaria.
O părere aparte este a acelora care leagă înfiinţarea mănăstirii din Baziaş de activitatea sinaiţilor creştini. Chiar şi impunerea sărbătoririi Schimbării la Faţă de la mănăstirea Baziaş este legată de activitatea sinaiţilor veniţi şi în aceste locuri.
Fiind construită din material slab, nuiele împletite şi mai târziu din bârne din lemn, mănăstirea era uşor de distrus în timpul luptelor care s-au dat în aceste locuri, dar după fiecare distrugere, călugării şi credincioşii sârbi în semn de preţuire faţă de întemeietorul mănăstirii, Sf. Sava Nemanici, şi-au unit eforturile şi au refăcut mănăstirea. Graţie acestor eforturi, în ciuda deselor distrugeri, mănăstirea a funcţionat şi în timpul stăpânirii turceşti. Acest lucru arată şi istoricul Pesty Frigyes. El arată că clerul din aceste locuri a ţinut aici un sinod în zilele de 28 şi 29 august 1581 (Apud sanctum Mariam in Baziach supra fluvium Danubii). Tot el arată că clericii din aceste locuri, judecând după numele participanţilor, erau de naţionalitate sârbă şi într-o cerere adresată papei îi mulţumesc pentru trimiterea unui legat al Sfântului Scaun, a unui "visitator".
Amintirea mănăstirii Baziaş în contextul prezentat mai sus pare şocantă şi fireşte nu trebuie înţeles că mănăstirea ar fi fost catolică ci mai degrabă trebuie avută în vedere o situaţie conjuncturală rezultată din reluarea tendinţelor prozelitice catolice maghiare, care tendinţe, după cum se ştie din istorie, au cunoscut o revigorare între anii 1571-1610 când, cu scurte întreruperi, domnesc în Transilvania membri familiei Bathory.
Pentru a înţelege aşa-zisul sinod de la Baziaş este necesară, considerăm, prezentarea contextului istoric în care s-a petrecut acest fapt. Deşi încă din anul 1557 Patriarhia din Peci a luat sub ocrotire pe creştinii ortodocşi din Paşalâcul Timişoarei, prin înfiinţarea episcopatului din Vârşeţ şi Timişoara, Dieta din Transilvania, în virtutea politicii ei de vasalitate faţă de turci, va căuta şi va lua măsuri şi contra ortodocşilor din Banat, încercând să răspândească Reforma printre aceştia.
Venirea la tronul Transilvaniei, în anul 1571, a familiei Bathory, care este catolică, schimbă situaţia oferind Bisericii romano-catolice răgazul de a se reface şi de a-şi consolida poziţia.
În aceste condiţii începe în special în Banatul de Caransebeş-Lugoj (partea de munte) Contrareforma.
Dat fiind cunoscută autoritatea religios-morală de care se bucură mănăstirile ortodoxe în rândul credincioşilor, desigur că ele au atras atenţia Bisericii romano-catolice care, cu girul familiei domnitoare, a încercat să le acapareze, folosindu-se de toate mijloacele inclusiv cele de constrângere.
Şi mănăstirea Baziaş se pare că a fost (din fericire pentru scurt timp) victima unor asemenea presiuni prozelitiste catolice.
De remarcat aici că nici ortodocşii nu au stat cu mâinile încrucişate. Astfel, în perioada prozelitismului protestant episcopul ardelean Sava, în 1562, şi-a extins autoritatea pentru scurt timp asupra Banatului de Caransebeş-Lugoj.
Tot pentru salvarea ortodoxiei de acţiunile prozelitiste protestante şi catolice se înscrie şi tratatul dintre Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory din 20 mai 1595, care prevedea într-un paragraf ca bisericile din Ardeal şi Banat să treacă sub ascultarea mitropolitului din Târgovişte.
Mănăstirea Baziaş nu este menţionată în Catastiful Patriarhiei de la Peci din anii 1660 şi 1666 datorită faptului că atât ea, cât şi cea de la Zlatiţa erau distruse la acea dată. Distrugerile succesive al mănăstirii urmate de tot atâtea refaceri i-au determinat pe credincioşi să o construiască din material solid în anul 1721, după cum reiese din conţinutul unei inscripţii în limba slavonă bisericească pe o piatră care se află încorporată în zidul bisericii, în partea de sud. Dar abia ridicată mănăstirea este din nou distrusă în timpul războiului din 1737-1739. În anul 1738 în septembrie turcii au trecut Dunărea la Ostrov şi au cucerit fortăreaţa Nova Palanca. În acelaşi timp, armata paşei Tos Mohamed a mărşăluit prin sudul Banatului. În cursul acestei expediţii au fost incendiate mai multe biserici şi mănăstiri.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea acţiunile prozelitiste ale uniaţilor, sprijinite de autorităţile habsburgice, şi-au îndreptat privirile spre mănăstirile ortodoxe care constituiau adevăraţi stâlpi ai ortodoxiei prin misiunea religios populară ce o desfăşurau. Deşi iniţial s-a urmărit desfiinţarea acestor mănăstiri de teama răsculării credincioşilor nu s-a putut realiza acest fapt. Întrucât în acea perioadă administraţia austriacă era preocupată de organizarea Confiniului de Graniţă s-a dispus ca şi fâşia ce cuprindea mănăstirile Baziaş, Zlatiţa şi Cusici să fie alipite regiunii militare. Acest fapt a determinat, la 13 septembrie 1771, pe mitropolitul de Carlovăţ să protesteze împotriva luării unei asemenea măsuri.
Cu toate protestele mitropolitului fâşia în cauză a fost trecută sub jurisdicţia militară, iar în anul 1775, mănăstirea Baziaş cu cea de la Cusici se unesc cu mănăstirea Zlatiţa.
Astfel în anul 1775 mănăstirile Baziaş şi Cusici îşi pierd atât autonomia, ajungând filii ale mănăstirii Zlatiţa, cât şi pământul, care a fost împărţit satelor Socol şi Zlatiţa.
Pentru a face faţă situaţiei nou create, mănăstirea Zlatiţa trebuia pregătită pentru a primi călugării de la cele două mănăstiri. Deşi a fost supusă unor lucrări de reconstrucţie şi renovare, între anii 1760-1770, când s-a ridicat actuala biserică a mănăstirii Zlatiţa, lucrările nu au fost terminate în totalitate, întrucât clădirile conacului care înconjurau biserica mănăstirii Zlatiţa la nord-est şi vest nu erau pe deplin terminate, ca de altfel nici unele anexe gospodăreşti.
Graţie eforturilor şi demersurilor către autorităţi a mitropolitului Ioan Gheorghievici, lucrările au fost terminate în totalitate în anul 1772, an în care au fost mutaţi la Zlatiţa călugării mănăstirilor Baziaş şi Cusici împreună cu averea mişcătoare a celor două mănăstiri.
Pentru a stabili relaţiile dintre călugări, mitropolitul Ioan Gheorghievici a trimis la 6 octombrie 1772 o circulară ieromonahului Paisie Andeevici, care între timp a fost numit egumen peste toate cele trei mănăstiri.
Dintr-o conscripţie a mănăstirilor bănăţene din anul 1775 aflăm că în acel an cele trei mănăstiri aveau împreună 8 vieţuitori din care un egumen (Paisie), un vicar şi 6 ieromonahi.
Mutarea călugărilor de la mănăstirea Baziaş la mănăstirea Zlatiţa n-a însemnat stingerea vieţii monahale în mănăstirea Baziaş.
Rămânera unui singur vieţuitor în Baziaş cât şi diminuarea averii acestei mănăstiri desigur că a avut repercusiuni negative asupra situaţiei mănăstirii care se înrăutăţea cu fiecare zi ce trecea. Situaţia devine şi mai precară în urma războiului austro-turc din 1788-1789 când la începutul lunii ianuarie la Uj-Palanca o formaţie de 1500 de ostaşi turci a încercat să forţeze Dunărea ca să intre pe pământul crăiesc.
Situaţia s-a înrăutăţit pe la începutul lunii august a anului 1788, când turcii, după ce au cucerit Orşova, s-au îndreptat spre Clisura.
O primă tentativă de a-i opri s-a încercat de trupele crăieşti la peştera Veterani unde căpitanul Maovăţ împreună cu oberlaitnantul Stoico (Jivco) Stanoilovici din Socol cu 450 de oameni şi 11 tunuri au ţinut în şah timp de peste 14 zile vasele turceşi care voiau să urce în sus pe Dunăre fiind în cele din urmă siliţi să se predea pe 29 august 1788.
O a doua încercare de oprire a trupelor turceşti care înaintau în susul Dunării, s-a încercat la Liubcova de către căpitanul Cocea Angelcovici şi fraicorii săi. După o luptă de două zile şi două nopţi, neprimind ajutorul generalului Asperman care s-a retras de la Alibeg (unde-şi avea cantonate trupele), Cocea şi fraicorii săi au fost înfrânţi. Cei rămaşi în viaţă împreună cu Cocea au fost traşi în ţeapă.
După înfrângerea de la Liubcova, drumul turcilor a rămas liber, ei înaintând de-a lungul Clisurii şi semănând moarte, panică precum şi scrum printre locuitorii din Clisură şi Poliadia. Cu această ocazie au fost incendiate mai multe biserici şi şcoli. Mănăstirea Zlatiţa este din nou incendiată şi distrusă. Mănăstirea Baziaş a scăpat ca prin minune de distrugerile războiului.
Situaţia călugărilor a devenit dramatică după incendierea mănăstirii Zlatiţa, călugării trăind din ajutorul primit de la parohia Zlatiţa şi din donaţii strânse de mănăstirea Baziaş de la credincioşii acestor locuri care erau atraşi aici de icoana Făcătoare de minuni (Bogorodiţa Troieruciţa din Hilandar) considerată cea mai mare sfinţenie a sârbilor din Clisura Dunării. Icoana reprezintă o copie a renumitei icoane din Hilandar. Locul ei se află imediat la intrare în partea de miazănoapte a zidului bisericii mănăstirii Baziaş.
Neputincioşi în faţa acestei situaţii dramatice călugării celor trei mănăstiri se adresează Adunării de la Timişoara cerând ajutor pentru renovarea bisericii.
Mănăstirea Zlatiţa ar fi rămas mult timp în stadiul de ruină dacă nu ar fi intervenit episcopul de Vârşeţ, Iosif Ioanovici de Sacabent.
Graţie eforturilor şi demersurilor episcopului Iosif Ioanovici Sacabent, mănăstirea Zlatiţa intră renovată în secolul al XIX-lea. Se pare că în urma milosteniilor primite, situaţia mănăstirii s-a echilibrat câtuşi de puţin, din moment ce în anul 1805 se ridică conacul mănăstirii din Baziaş din piatră. De asemenea a crescut şi numărul vieţuitorilor de la 5, cât au avut cele trei mănăstiri în anul 1789, la 9 vieţuitori în anul 1802.
În anul 1847 în Zlatiţa trăiau următorii călugări: Nichifor Mangiulov egumen, Samuil Adamovici ajutorul egumenului, şi ieromonahii Platon Raiacici, Augustin Negrea şi Ioanichie Ispirovici.
Aceştia au fost în anul următor martorii groaznicului incendiu din anul 1848 când, în cursul evenimentelor revoluţionare din acel an, mănăstirii i s-a dat foc de către ostaşii Batalionului 9 de honvezi aflaţi sub comanda maiorului Karl fon Abancurt, drept represalii la incendierea unor mori de pe Nera şi Iaruga de către armata sârbă.
Neavând unde să se adăpostească, călugării s-au mutat la mănăstirea Baziaş în toamna aceluiaşi an, unde au stat până în anul 1860 când, din nou, s-a refăcut mănăstirea Zlatiţa.
În perioada şederii la Baziaş aceasta a devenit centrul provizoriu al vieţii spirituale a monahilor din Zlatiţa.
Şederea călugărilor în mănăstirea Baziaş a avut o influenţă pozitivă asupra stării acesteia, deoarece în anul 1855 s-a trecut la repararea acesteia. În anul 1860 biserica a fost pictată în interior de pictorii Jivco şi fiul său Dimitrie Petrovici din Zemun, ajutaţi de zugravul Moriţ Braer, după cum se poate vedea din textul unei table de metal ce se află şi azi pe peretele dinspre miazănoapte al bisericii.
Vizavi de aceasta, pe peretele de miazăzi se află o placă de marmoră care ne arată cine a sprijinit şi coordonat această acţiune. Pe această placă se disting numele patriarhului Iovan Raiacici şi a episcopului Emilian Kenghelaţ ce indică faptul că această lucrare s-a efectuat în timpul păstoririi lor, iar cei care au ajutat ca ea să fie dusă la bun sfârşit au fost coloneii Alexa Kukulevici, administratorul Iosif Ţvetkovici şi "fratele" Arsenie Moga, cât şi ofiţerii Ilie Megheleş şi Eugeniu Popovici (armiţier).
Înrămată în sticlă, se află pe peretele de miazănoapte şi o hârtie care cuprinde numele ctitorilor şi binefăcătorilor care au ajutat materialiceşte lucrările. Printre aceştia se disting cneazul Serbiei Miloş Obrenovici şi familia sa.
Tot în timpul şederii călugărilor de la Zlatiţa în Baziaş, a funcţionat aici şi o şcoală mănăstirească, învăţătorii fiind amintiţii egumenul David Arsenievici şi ieromonahul Arsenie Moga.
În aceaşi perioadă la Baziaş sunt consemnate şi două cazuri de epitimie: cea a preotului Iovan Gruici din Alibunar şi cea a preotului Cornerevei Nicolae Ursulescu.
Călugării mănăstirii Zlatiţa au stat în Baziaş până în anul 1860, după care s-au reîntors la mănăstirea renovată din Zlatiţa.
Între anii 1868-1872, sub îndrumarea egumenului Zlatiţei, Luchian Ieremici, s-au efectuat reparaţiile atât asupra bisericii cât şi a conacului mănăstirii Baziaş. Aceste reparaţii s-au terminat, cum reiese din pecetea mănăstirii Baziaş (din anul 1900), în anul 1872. Pecetea respectivă are reprezentată în interior biserica mănăstirii Baziaş, pe a cărei turlă se distinge anul 1872. Cei care au ajutat la efectuarea acestor lucrări au fost soţii Stefan şi Iulka Andreievici din Zemun, după cum arată placa de marmură aflată pe peretele de miazăzi imediat la intrarea sub clopotniţă.
Îmbolnăvirea, în anul 1887, a egumenului Lukian Ieremici şi plecarea acestuia la mănăstirea Voiloviţa, care putea să-l întreţină, duce la înrăutăţirea situaţiei economice a celor două mănăstiri punându-se chiar problema supra-vieţuirii lor.
Situaţia dificilă în care se găsea mănăstirea a determinat organele bisericeşti superioare să afilieze temporar mănăstirea Zlatiţa la mănăstirea Voiloviţa care avea o situaţie mai bună. Economia ambelor mănăstiri este administrată pentru scurt timp de egumenul Iosif Iorgovici împreună cu Stefan Almajanovici.
Prin numirea ieromonahului Sava Vlahovici de la mănă-stirea Mesici în funcţia de egumen al Zlatiţei, mănă-stirea se desprinde de Voiloviţa.
Pentru a ieşi din situaţia grea în care se aflau mănăstirile Zlatiţa şi Baziaş, se încearcă noi soluţii. Astfel după atâţia ani de dependenţă faţă de Zlatiţa, mănăstirea Baziaş devine autonomă odată cu numirea în anul 1900 în calitate de egumen al Baziaşului a lui Iosif Popovici care primeşte administrarea mănăstirii Baziaş de la Sava Vlahovici pe data de 16 octombrie 1900.
Având conducerea de sine stătătoare, mănăstirea intră în secolul XX cu averea împuţinată, trăind dintr-o mică grădină de legume şi puţină vie, având în total 2 jugăre de pământ.
Situaţia grea a mănăstirii îl determină pe egumenul Iosif Popovici să deschidă în anul 1900 un registru de donatori pentru mănăstirea Baziaş.
Situaţia mănăstirii s-a înrăutăţit şi mai mult în timpul primului război mondial când biserica a fost ţinta tunurilor de pe vasele de război aflate pe Dunăre.
Între timp egumenul Iosif Popovici s-a îmbolnăvit şi nu mai era în stare să redreseze situaţia mănăstirii din Baziaş. Nu se ştie când a plecat din Baziaş, dar în anul 1919 administratorul mănăstirii din Baziaş a fost ieromonahul Constantin Iovanovici care nu stă mult aici, deoarece cu data de 1 octombrie 1923 este numit administrator la mănăstirea Zlatiţa, unde rămâne până în 1926, când moare.
În anul 1928, după 28 de ani de autonomie mănă-stirea Baziaş este din nou afiliată mănăstirii Zlatiţa. Tot atunci ieromonahul Nicanor Savici este eliberat din funcţia de administrator al parohiei din Moldova Veche şi este numit ca administrator provizoriu al mănăstirii Zlatiţa.
Noul egumen împreună cu episcopul Gheorghe Letici şi protopopul Slobodan Costici au făcut planuri pentru refacerea celor trei mănăstiri, identificând ca surse de finanţare ajutoarele care vor primi de la administraţia din Kikinda şi a oamenilor credincioşi.
Cu toate eforturile depuse de acest destoinic slujitor, Nicanor Savici, nu s-a reuşit în totalitate ceea ce şi-a propus. Oricum eforturile sale rămân lăudabile dacă avem în vedere că atâta vreme cât a administrat toate cele trei mănăstiri s-au realizat unele lucrări: în anul 1930 s-a refăcut mănăstirea Cusici, iar în 1934 s-au prins de fier zidurile bisericii mănăstirii Zlatiţa.
Ce nu i-a permis lui Nicanor Savici să îndeplinească cele propuse, era starea materială precară a celor trei mănăstiri, cât şi vremurile grele de atunci după cum chiar el va arăta într-o scrisoare adresată episcopului Letici.
În anul 1934, la Baziaş nu era nici un călugăr, în timp ce la Zlatiţa era ieromonahul Dimitrie Popovici care a fost trimis de la parohia Lucarevăţ. În acel an, la mănăstirea Baziaş slujbele se oficiau o dată pe lună. Cele câteva familii româneşti din Baziaş s-au adunat şi au trimis o cerere la Ministerul Cultelor pentru a le da bani să zidească o capelă. Replica sârbilor ortodocşi în faţa acestei situaţii a fost promptă. Cu data de 1 iunie 1936 mănăstirea Baziaş este din nou despărţită de mănăstirea Zlatiţa şi trecută sub administraţia egumenului Pantelimon Doşen.
Dar pentru că cele două mănăstiri nu-şi achitau cu regularitate obligaţiile, egumenul Pantelimon Doşen era nevoit să se adreseze mereu organelor bisericeşti superioare pentru a primi ce i-a fost promis.
Între timp mănăstirea se degrada continuu. Acest fapt l-a determinat pe egumenul Pantelimon Doşen să lanseze prin intermediul revistei "Duhovna straja" un apel către toţi cei care ar putea ajuta biserica mănăstirii din Baziaş.
Glasul apelului a avut un efect scontat căci în anul 1936 mănăstirea a fost reparată. În sprijinul mănăstirii a stat episcopul Gheorghe Letici şi câteva personalităţi din Iugoslavia care au dorit ca numele lor să rămână anonim. Patriarhia Serbiei, în sprijinul acestei acţiuni, a donat suma de 20.000 de dinari, iar societatea U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reşiţa) a donat tabla necesară acoperirii bisericii.
În intenţia egumenului Pantelimon Doşen a stat ca din ajutoare să cumpere pământ şi animale care să asigure mănăstirii o existenţă de sine stătătoare.
Acest lucru însă nu s-a reuşit întrucât, în anul 1937, prin moartea egumenului mănăstirii Sf. Gheorghe, se face o nouă redistribuire a călugărilor şi egumenul Pantelimon este mutat de la mănăstirea Baziaş, care devine din nou afiliată la mănăstirea Zlatiţa.
În anul 1939 conducerea mănăstirii Baziaş este preluată de ieromonahul Gheorghe Draghici şi din nou se desparte de Zlatiţa.
În iunie 1940, Nicanor Savici este mutat la Bezdin, iar ieromonahul Gheorghe Draghici preia şi administraţia mănăstirii Zlatiţa.
În timpul celui de al II-lea război mondial starea mănăstirii se înrăutăţeşte. În cursul anului 1944, între 28 august şi 6 septembrie, Baziaşul a fost atacat de 9 ori de artileria germană. În ziua de 6 septembrie, în cursul rezistenţei opuse de forţele armatei române, au pierit şeful vamei împreună cu 6 soldaţi de infanterie şi un sergent elev.
La 1 decembrie 1945, conducerea celor trei mănăstiri este preluată de ieromonahul Kiril Seculici. Acesta a rezidat la mănăstirea Zlatiţa până la 12.01.1947 când, după ce l-a gonit armata din biserica mănăstirii, s-a mutat la mănăstirea Baziaş. În baza unui proces verbal din 1949 a predat statului cu titlul de donaţie pământul mănăstirii pe care nu l-a putut lucra, reţinând pentru mănăstire 16 jugăre.
În condiţiile când noile autorităţi comuniste ajunse la putere au declanşat procesul de cooperativizare în sate învecinate mănăstirii, părintelui Kiril Seculici i-a fost foarte greu să reziste. În acelaşi an el se îmbolnăveşte şi roagă organele bisericeşti superioare să-l înlocuiască cu un om tânăr şi sănătos, dar cererea lui rămâne fără răspuns, deşi a repetat cererea şi în anul următor. În anul 1950 este nevoit să predea autorităţilor protocoalele celor botezaţi, născuţi şi morţi.
În anul 1951, cu permisiunea sa, clopotul mănăstirii şi inventarul bisericii din Cusici este predat bisericii din Zlatiţa.
În anul 1953 în aşteptarea răspunsului la cerere, părintele Kiril Seculici lucra în jur de 5 hectare de pământ.
Pe data de 13 noiembrie 1955, acest ultim şi destoinic slujitor al altarului a murit de infarct în conacul mănăstirii din Baziaş. A fost înmormântat în ziua de 15 noiembrie 1955, în cimitirul localităţii din Baziaş, slujba înmormântării fiind oficiată de protopopul Voin Pasculovici, preoţii Dimitrie Ivanov (Câmpia), Mihailo Stoianovici (Socol) şi ieromonahul Simeon Grbici.
La iniţiativa P.S. Lukian, episcopul Slavoniei şi administratorul Eparhiei Timişorii, s-a ridicat în 1997 o cruce la mormântul acestui destoinic monah şi s-a făcut o slujbă de pomenire oficiată chiar de Preasfinţia Sa în semn de omagiu faţă de strădaniile părintelui Kiril Seculici de a menţine neatinsă flacăra credinţei în mănăstirile Clisurei şi Poliadiei.
O dată cu moartea ieromonahului Kiril Seculici s-a stins şi viaţa monahală în mănăstirea Baziaş.
În perioada regimului comunist, mănăstirea Baziaş a fost lăsată pradă timpului, care a ruinat-o încetul cu încetul.
În anul 1980, graţie eforturilor credincioşilor din Clisura şi Poliadia, mănăstirea a fost supusă unor reparaţii consistente. Reparaţiile au constat în următoarele: s-a stricat vechiul conac şi s-a ridicat altul nou, s-a reparat zidul care înconjoară mănăstirea, s-a schimbat tabla de pe acoperişul bisericii şi s-a tencuit în exterior biserica mănăstirii.
Demne de amintit aici sunt eforturile preoţilor din Clisura şi Poliadia care au lucrat cot la cot cu credincioşii din aceste locuri. Un loc aparte în cadrul acestei acţiuni l-a avut preotul Vasile Vezelici împreună cu enoriaşii săi din Moldova Veche.
Cu toate eforturile din anii 1980-1982, când mănăstirea a devenit funcţională, aici oficiindu-se slujbe mai ales cu ocazia prăznuirii sărbătoarei Preobraženje, biserica mănăstirii necesită reparaţii urgente în interior, unde pictura este în mare parte deteriorată.
Să ne încredem în Dumnezeu că vor veni vremuri mai bune, o briză de speranţă în ce priveşte refacerea mănăstirilor din acest colţ de ţară s-a ivit deja prin venirea Preasfinţiei Sale Lukian în calitate de administrator al Eparhiei Timişoarei, mănăstirea Zlatiţa simţind deja mâna păstorului cel bun care vrea s-o aducă în starea de sfinţenie care a avut-o cândva. Să nădăjduim că şi mănăstirea Baziaş va avea în curând aceiaşi soartă.
Daca sustineti blogul nostru ne puteti ajuta cu un like paginii noastre sau un share!!!
